Relația dintre două personaje

La o simulare pentru BAC la limba română, o fată din clasa a XI-a a reușit să surprindă mulți profesori cu un comentariu plin de umanitate și sinceritate la subiectul III. Un comentariu ce descrie perfect proverbul „Văd oameni dar nu omenie”. Cerința subiectului III era prezentarea relației dintre două personaje ale unei comedii studiate. Fetița a raspuns că nu poate scrie relația dintre două personaje pentru că nu a studiat-o în clasă dar poate prezenta relația dintre profesoara ei și ea/elevii. Acum nu știu ce mi se pare mai rău: faptul că nu a studiat comedia în clasă sau descrierea realistă și tristă făcută profesoarei. Merită citit:

Nu am studiat comedia la clasă, dar pot să prezint relaţia între un elev şi oricare profesor. Nu vreau să generalizez, aşa că o să profit de ocazia asta şi o să spun un secret.

Nu mă interesează atât de mult materia pe care o predă cineva, cât mă interesează omul din faţa mea. Am o profesoară care, în cele 50 de minute petrecute la clasă pe săptămână, nu zâmbeşte absolut deloc. Sunt aproape doi ani de când se întâmplă asta şi la un moment dat prezenţa ei a devenit epuizantă. Am ajuns să fac tot posibilul să-i evit orele, astfel încât să evit depresia în care intru după oră. Sunt o persoană mai sensibilă, totul în jur mă afectează. Doamna dirigintă a intrat la oră într-o zi şi, după ce s-a uitat puţin la noi, ne-a cerut să nu mai fim atât de veseli. Poate că exagerez, poate o să mă aleg cu o pedeapsă mare pentru tot ce-am scris aici. Dar a fost o vreme în care şi dumneavoastră aţi trăit adolescenţa, ştiţi cum e. Poate vă aduceţi aminte de momentele de tristeţe sau de pasele proaste. Ţin să vă anunţ că există şi acum, iar data viitoare, când o să mergeţi într-o clasă, uitaţi-vă mai atent la sufletele prezente şi nu uitaţi că nu pentru toţi e uşor şi uneori tot ce ne lipsește e o privire încurajatoare. Ştiu că fericirea nu e o materie şi nu doriţi să predaţi aşa ceva.

Ne amintim de fiecare om care a trecut prin liceu; vrem să ne amintim de bine. Nu o să-mi amintesc definiţia romanului sau a schiţei, dar o să-mi aduc aminte de acea zi în care v-aţi permis să lăsaţi materia deoparte pentru a ne cunoaşte, pentru a ne aminti că nu e prea târziu să vedem fiinţa umană.

Ultimul paragraf mi-a înmuiat inima pentru că o înțeleg. Din păcate, asemenea profesori avem cu toții la un moment în scoala generală sau la liceu. Foarte bine a punctat faptul că din toate informațiile primite, cea mai mare parte se uită. Vom rămâne doar cu câteva idei și lucruri generale dar omul… omul nu se uită. Bunătatea oferită de dirigintă, încrederea enormă pe care profu’ ăla de la biologie o avea în tine, nu se uită. Toate încurajările primite și vorbele bune de la profesoara aia de istorie, menite să te împingă de la spate și să te ridice cât mai sus, nu se uită. Nici acele priviri calde de la profesoara de română când îți povestea de ce Eminescu este cel mai mare poet român nu le vei uita.

Nu suntem mașini. Suntem oameni! Avem nevoie să simțim. Meseria de profesor a fost, este și va fi întotdeauna nobilă. Nu trebuie să uităm asta. Dacă nu pui suflet în cariera de profesor înseamnă că ai greșit calea. Copiii nu sunt animale ca să îi dresezi. Trebuie să le arăți calea bună ca ei să o urmeze. Trebuie să fie învățați cum să gândească nu ce să gândească. Mulți profesori nu sunt conștienți de importanța lor, de câtă nevoie au copiii de ei, de informațiile lor dar mai ales de acel profesor care e și „om”. El va deveni primul model al copilului. Îmi amintesc și acum de învățător cu mare drag. Primul dascăl. Îl admiram, îl respectam, îl simțeam aproape ca pe un tata pentru că se purta ca unul și îl am ca model chiar și acum, la 22 de ani, așa mare impact a avut asupra mea. Mă gândesc acum cât de frumos ar fi fost ca toți profesorii să fi fost așa atașați de noi.

S-ar putea zice că exagerez. Au și ei probleme, facturi de plătit, copii acasă de hrănit și multe altele. De acord. Acest lucru însă îmi aduce aminte de perioada când eram la atletism iar profesorul îmi spunea adesea că dacă am probleme de orice fel, ar fi bine să le las la intrarea în stadion. N-ar trebui să-mi fac griji, o să le găsesc acolo când mă întorc. Odată ce treceam de poarta stadionului trebuia să fiu un Mihai cu mintea limpede. Orice problemă mă putea tulbura iar rezultatul era concentrarea slabă, lucru care putea duce la accidentări mari. Cred că ar fi bine ca profesorii să procedeze la fel iar pentru acest lucru nu putem decât să-i respectăm și mai mult. Se înțelege acum de ce în Japonia Împăratul se închină doar în fața profesorilor. Munca este aproape herculeeană pentru minte dar și corp. Pentru a nu exista astfel de „accidente”, lasă problemele la ușă. N-o să ți le fure nimeni.

Aici este răspunsul profesorului care a corectat:

Da, ştim cum e adolescenţa, însă o cunoaştem acum doar teoretic. Memoria noastră e uşor disfuncţională; ne imaginăm întotdeauna că am fost adolescenţi mai responsabili decât voi, ne închipuim că toată adolescenţa noastră a fost petrecută prin biblioteci, că eram cuprinşi de o sete nemărginită de cunoaştere. Dacă am fi sinceri cu noi înşine, ar trebui să admitem că nu eram deloc aşa. Aşadar, învaţă să îţi ignori profesorii atunci când îţi cer să nu mai fii veselă. Învaţă să fii selectivă. Nu te împovăra cu propriile noastre depresii, atunci când, nemaireuşind să le facem faţă, le aducem în faţa clasei. Sensibilitatea e o calitate şi dacă vreunul dintre noi, profesorii, îţi spune că nu e aşa, ignoră-l! Fără agresivitate, fără revoltă exterioară, doar cu zâmbetul superior al aceluia care înţelege că noi, profesorii, avem automatismele noastre, rigidităţile noastre.

Nicio pedeapsă nu trebuie să te facă să-ţi pierzi libertatea interioară de a gândi aşa cum vrei, aşa cum crezi! Limba şi Literatura Română, ai dreptate, nu se reduce la definiţia romanului şi a schiţei. Trebuie să vi le dictăm în caiete pentru că unii consideră că ele sunt esenţiale şi le-au trecut în programa de bacalaureat. Literatura română e un obiect care trebuie să îţi stimuleze sensibilitatea, nu s-o inhibe. Dacă nu reuşim să o predăm aşa, înseamnă că noi suntem cei vinovaţi, nu materia în sine. Dacă suntem şi preferăm să ne comportăm ca nişte dinozauri, nu ne lua în seamă! Dinozaurii îşi imaginează că lumea le aparţine, însă, în cele din urmă, ea aparţine celor ca tine!

Fericirea nu poate fi predată de către noi. Prin natura meseriei, prin faptul că trebuie să ne ducem existenţa cu salarii cuprinse între 200 și 400 de euro (lucru de care voi nu vă faceţi vinovaţi!) şi, nu în ultimul rând, prin faptul că, pur şi simplu, suntem mai bătrâni, noi ne aflăm în situaţia nu de a preda fericirea, ci de a o învăţa de la voi. De data asta, voi sunteţi profesorii! Dacă vedeţi că suntem prea încăpăţânaţi ca să învăţăm ceva de la voi, procedaţi aşa cum facem şi noi. Treceţi-ne câte un doi în catalogul vostru personal, încercaţi să ne faceţi să înţelegem ceva, iar dacă nu vom reuşi, lăsaţi-ne corigenţi şi mergeţi mai departe! Lumea noastră e aproape de apus, a voastră abia dacă a trecut de răsărit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

Wazzy's world

A dream is an experience and an experience is real!

Laszlo Alexandru

writer's blog

Diana

Gânduri răsărite din frânturi de lumină.

Literatura ca utopie

Suntem ceea ce citim

O carte nescrisă

Am visat mereu să scriu. Și am hotărât să-mi îndeplinesc visul.

Biblioteca

Cititor de Proză- 2009- 2015

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

Rinada

Life| Heart| Travel - Do what you love -

Tipărituri vechi

românești sau despre români

%d blogeri au apreciat asta: