15 Ianuarie 1850

În urmă cu un an ți-am scris câteva rânduri. Nu multe dar pline de vibrație, tristețe că ai trăit așa puțin și fericire că ai fost printre noi, românii. De data asta îți scriu de bucuria nașterii tale. Spuneam atunci următoarele lucruri:

Acum simt că nu pot să citesc oceanul de poezie lasat în urmă din cauza fricii. De frică că n-o să-l înțeleg. Simt că trebuie să fiu pregătit întru-un fel, atât spiritual cât și intelectual pentru a putea ajunge la înțelesurile sale.

 

Va veni o zi când voi mușca din poezia lui ca dintr-o felie de pâine cu gem și să vezi atunci ce nesătul voi deveni.

A trecut ceva timp de atunci. Multe frunze ale gândului meu și-au schimbat culoarea devenind mai aprinse de viață. Am aflat că nu ai lăsat chiar un ocean de poezie, activitatea ta cea mai mare fiind îndreptată mai mult spre redacție, la ziarul „Timpul”. Cineva spunea „Eminescu a fost și poet” și bine zicea. Totuși ce face aceste poezii atât de minunate, pline ochi de mirare? Cum spunea un mare admirator de-al tău, Nichita Stănescu, care ți-a dedicat chiar și o poezie extraordinar de frumoasă, poezia ta este atât de fermecătoare pentru că „mulți se regăsesc în ea, mulți pot trăi prin ea”. Nu doar că îi dau dreptate acestui poet cu chip de înger dar de vreo cateva luni am început chiar și eu să intru în pielea poeziei tale. Cum a dispărut acea frică că nu te-aș înțelege? Prin suferință. Am început să-ți înteleg durerea eternă care până în ultima clipă din viață ți-a devorat sufletul ca un vierme, petic cu petic.

De-a lungul timpului s-a împrietenit cu tristețea, chinul și tortura interioră sperând până în ultima clipă la fericire. Dar el nu știa că a intrat pe ușa lumii cu un privilegiu oferit doar unora dintre noi. Geniile au scutire de la medicul divin de acest moft numit fericire. Lucru care i-a întărit dragostea și mai tare. Nu căuta nici fericire, nici bani, nici faimă sau recunoștință. Mâna frumoasei Veronica îi aducea cele mai frumoase daruri de pe pământ. Dorul, înstristarea și singurătatea i-au inspirat în momentele de cumpănă versuri ca acestea de mai jos :

„Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu știe.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?

Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârșit durerii… vin’ la sânu-mi.”

Anul acesta sunt pregătit să mușc din poezia dar și din celelate bunătăți ale tale. O să trec pe la teiul tău din când în când să-i mai recit câte-o poezie, să i se mai ducă dorul de tine. Sper ca va avea bunăvoința să asculte și ale mele doruri, mai ales că unul dintre ele a stat chiar sub umbra lui într-o zi călduroasă de Mai. Își va aminti el sigur, purtam acea cămasă cusută cu albatrul cerului. Mă prindea bine.

În încheiere nu pot să nu aduc aminte de basmul scris de Geo Bogza. Poate că nu e tocmai un basm, o fi căzut din cer, cine știe, că prea pare a fi adevărat.

„Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.

Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:

– Oameni buni!
Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.

– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!

Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.

A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.”

Cine n-a vărsat o lacrimă pentru Eminescu, nu-i român.

Eminescu_Mihai_

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

Wazzy's world

A dream is an experience and an experience is real!

Laszlo Alexandru

writer's blog

Diana

Gânduri răsărite din frânturi de lumină.

Literatura ca utopie

Suntem ceea ce citim

O carte nescrisă

Am visat mereu să scriu. Și am hotărât să-mi îndeplinesc visul.

Biblioteca

Cititor de Proză- 2009- 2015

ISTORII REGĂSITE

Probabil cel mai bun blog de istorie!

Poteci de dor

"Adevărul, pur şi simplu, e rareori pur şi aproape niciodată simplu" - Oscar Wilde

Rinada

Life| Heart| Travel - Do what you love -

Tipărituri vechi

românești sau despre români

%d blogeri au apreciat asta: