Mi s-a întâmplat astăzi ca un prieten bun să mă supere îngrozitor, până la modul în care m-am înroșit de furie. Îmi simțeam capul ca un vulcan gata să erupă și să distrugă tot în jurul lui. Fiind însă din categoria oamenilor pe care îi respect mult și vreau să-i țin aproape, am făcut tot posibilul să nu deschid gura, că vorba aceea „când esti nervos,taci”, să nu încep o ceartă pe care s-o regret. Sentimentul de revoltă fierbea în mine. Seara, pe când am ajuns acasă și apele se calmaseră, am meditat un pic la reacția mea interioară. Era omenească, normală dar nu și necesară.
Acum mă gândesc de ce atâta tevatură? Pentru ce? Trecem prin timp ca fulgul de nea prin iarnă. Trăim atât de puțin și totuși uneori ne lăsăm pradă acestor sentimente ce despart, distrug, separă, orice numai să apropie nu. Nu merită. Nu merită să îmbrățișezi sentimentele ce i-ar răni pe ceilalți, să hrănești acel război al durerii doar pentru a încerca să arăți unde e dreptatea. Ne naștem, trăim și murim. Poate că tot ce lăsăm după noi nu sunt numai bani, averi, lucruri. Poate că putem lăsa și un gând frumos sădit în inima celorlați, un dor, o iubire, măcar o amintire de neuitat…
Lasă un răspuns